Cateheza. Sfanta Liturghie - 2.Taina Imparatiei

«Si Eu va incredintez voua Imparatia, cum Mi-a incredintat-o Mie Tatal

Meu, ca sa mancati si sa beti la Cina Mea in Imparatia Mea»

- Liturghia dumnezeiască începe cu vozglasul solemn al proistosului:

"Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor". 

Cu vestirea împărăţiei, cu vestirea cea bună că s-a apropiat îşi începe Mântuitorul propovăduirea: "Iisus a venit în Galileia, propovăduind Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu şi zicînd: s-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu: pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie" (Mc.I, 14-15). De la aşteptarea împărăţiei, de la rugăciunea despre venirea ei, începe prima şi cea mai importantă rugăciune creştină dăruită nouă de însuşi Hristos: "Să vină împărăţia Ta...". Impărăţia lui Dumnezeu este conţinutul vieţii creştine. Impărăţia lui Dumnezeu - după învăţătura de acord a Tradiţiei şi a Scripturii - este cunoaşterea lui Dumnezeu, iubirea faţă de El, unitatea cu El şi viaţa întru El. Impărăţia lui Dumnezeu este unirea cu Dumnezeu, El fiind izvorul vieţii, însăşi Viaţa. Impărăţia lui Dumnezeu este conţinutul Vieţii veşnice: "aceasta este viaţa veşnică ca să te cunoască pe Tine" (Io. XVII, 3). Pentru această viaţă reală şi veşnică în plinătatea cunoaşterii, unităţii şi a iubirii a fost creat omul. El a căzut de la aceasta în păcat şi, prin păcatul omului, în lume s-a instaurat răul, suferinţa şi moartea, s-a instaurat prinţul acestei lumi. Lumea a respins pe Dumnezeu şi împăratia Sa. Dumnezeu însă nu S-a întors de la lume, "nu Te-ai depărtat, toate făcîndu-le până ce ne-ai suit la cer şi ne-ai dăruit împărăţia Ta ce va să vie" (Rugăciunea euharistică la Liturghia Sfântul Ioan Gură de Aur)

- "Lumea aceasta" şi "împărăţia lui Dumnezeu", unite în Evanghelie întro coexistenţă oarecum încordată şi în luptă, au început să fie gândite aproape exclusiv într-o succesiune cronologică: acum numai "lumea aceasta", pe urmă numai împărăţia, în timp ce pentru primii creştini realitatea atotcuprinzătoare şi noutatea cutremurătoare a credinţei lor a fost tocmai că împărăţia s-a apropiat şi, deşi nevăzută "lumii acesteia", ea se află deja "în mijlocul nostru", luminează deja, lucrează deja în lume. Impărăţia lui Dumnezeu, deplasata după sfârşitul lumii în depărtările tainice şi nepătrunse ale timpului, a încetat să fie simţită de creştini ca ceva aşteptat, ca ceva dorit, ca împlinire plină de bucurie a tuturor nădejdilor, a tuturor dorinţelor, a vieţii însăşi, a tot ceea ce Biserica primară punea în cuvintele rugăciunii Domnului: "să vină împărăţia Ta..."

- Biserica, "turma mică" căreia Tatăl a binevoit să-i dea împărăţia (Lc. XII, 32), se adună în mod tainic şi nevăzut pentru lume, "cu uşile încuiate". Şi în separarea ei de lume, cu adevărat în afara ei, se săvîrşesc înălţarea şi intrarea Bisericii în lumina, în bucuria şi în triumful împărăţiei. Se poate spune fără exagerare că din trăirea unică şi de neasemuit a întruparii s-a dezvoltat şi trăieşte întreaga slujire divină creştină. Euharistia nu "preînchipuie" nimic, ci descopera totul şi împărtăşeste tuturor adevarul.

- In momentul inceperii Liturghiei al invocarii pogoririi imparatiei lui Dumnezeu intre oameni, adunarea despre care am vorbit in prima cateheza, devine cereasca iar locasul de cult devine cerul pe pamint, cu alte cuvinte noi cei adunati am intrat in imparatia cerului inca din aceasta viata pentru ca imparatia vine la noi, se pogoara intre noi in mod real.

- Locaşul apare acum ca un întreg care uneşte şi co-supune unul altuia toate elementele: spaţiul şi forma locaşului, aşezarea icoanelor şi legătura între ele, tot ce poate fi numit organizarea şi construirea locaşului. Prin acelaşi simbol al
împărăţiei, prin "epifania" lui se descoperă făptura transfigurată şi preamărită, în ideea ei iniţială care este întrupată în icoană; iată de ce Biserica interzice transformarea icoanei in preinchipuire sau in alegorie. Icoana nu preinchipuie ci descopera, si descopera in masura in care ea e partasa cu cel pe care-l descopera, in masura in care ea insasi e prezenta si participare.

- Ca şi cu o mie de ani în urmă, credinciosul merge şi acum în locaş pentru ca, înainte de toate, să se "atingă cu adevărat de alte lumi". "Cu cerul de nebiruit respiră sufletul liber...". Intr-un anumit sens, el "nu se interesează" de slujirea divină aşa cum se "interesează" iubitorii ei fervenţi şi cunoscătorii tuturor amănuntelor ei; nu se interesează, pentru că el primeşte lumină, bucurie, mângâierea împărăţiei lui Dumnezeu, "bucuria, pacea şi dreptatea în Duhul Sfânt..." dupa care este însetat. Ce-i pasă lui de complexitatea şi fineţea explicărilor, că acest ritual "preînchipuie" una sau alta, că închiderea sau deschiderea uşilor împărăteşti înseamnă una sau alta. El nu aleargă după toate aceste "preînchipuiri", pentru credinţa lui ele sunt de prisos. El cunoaşte cu tărie că, pentru un timp anumit, a ieşit din "lumea aceasta" şi a venit acolo unde totul este altfel, dar atât de trebuincios, dorit, esenţial, încît acest altfel îi luminează şi dă sens întregii lui vieţi. Chiar dacă nu va putea să exprime în cuvinte, el cunoaşte, de asemenea, că acest altfel este tocmai aceea pentru care merită să trăieşti, către care se îndreaptă totul, la care se referă totul, se împlineşte totul şi anume împărăţia lui Dumnezeu. El cunoaşte că, deşi îi sunt de neînţeles unele cuvinte sau ritualuri, împărăţia lui Dumnezeu i se dăruieşte lui in Biserică, în "lucrarea ei de obşte", în prezenţa obştei în faţa lui Dumnezeu în "adunare", în 'înălţare", în "iubire".

- Ce înseamnă "a binecuvînta împărăţia"? Aceasta înseamnă a recunoaşte şi a mărturisi că ea este valoarea supremă şi ultimă, că este însăşi "Viata vieţii". Aceasta înseamnă a proclama că este scopul Tainei - a peregrinării, a înălţării, a intrării - care începe chiar acum. Aceasta înseamnă a îndrepta atenţia, mintea, inima, sufletul şi întrega viaţă spre ceea ce cu adevărat este unicul de trebuinţă. Aceasta înseamnă, în sfîrşit, a mărturisi că încă de acum, încă în "lumea aceasta" este posibil a deveni părtaş împărăţiei, a intra în lumina, adevărul şi bucuria ei.

De fiecare dată cînd creştinii "se adună ca Biserică", ei mărturisesc că Hristos este împărat şi Domn, că s-a descoperit şi s-a dăruit deja împărăţia Lui, că a început deja viata nouă şi nemuritoare. Iată pentru ce Liturghia începe cu această mărturisire şi slavoslovie solemnă a împăratului său, care vine acum, dar care este întotdeauna şi împărtăşeşte în veacul veacurilor. "Vremea este a face Domnului...", anunţă diaconul pe proistos. Aceasta însă nu este doar o amintire simplă despre timpul "potrivit de a săvîrşi taina", ci este afirmarea şi mărturisirea că vremea nouă, vremea împărăţiei lui Dumnezeu şi împlinirea ei de către Biserică intră acum în timpul căzut al "lumii acesteia", pentru ca Biserica să ne înalţe pe noi la cer şi să ne prefacă în "ceea ce este ea": Trupul lui Hristos şi Templul Sfântului Duh.

"Binecuvîntată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh..." anunţă proistosul. Adunarea răspunde: Amin. Acest cuvânt este tradus în mod obişnuit "aşa să fie", însă sensul şi răsunetul lui sunt mai puternice. El reprezintă nu numai acordul, dar şi o acceptare activa. "Da, aceasta aşa este şi aşa va să fie".

Cu acest cuvânt se împlineşte şi parcă "se pecetluieşte" fiecare rugăciune pronunţată de proistos, exprimînd prin aceasta participarea firească şi iniţială a fiecărui credincios şi a tuturor la un loc, într-o singură lucrare sfântă a Bisericii.

"Voi sunteţi cei care spuneţi Amin, spune Fericitul Augustin, şi în acest fel pecetluiţi cu răspunsul vostru. Voi auziţi «Trupul lui Hristos» şi răspundeţi «Amin». Fiti dar mădulare ale Trupului lui Hristos ce se înfăptuieşte cu Aminul vostru... Lucraţi sfinţenia aceea care sunteţi voi..."