Cateheza. Sfanta Liturghie - 3.Taina intrării

„Stăpâne, Doamne, Dumnezeul nostru, Cela ce ai așezat în ceruri cetele și oștirile îngerilor și ale arhanghelilor spre slujba slavei Tale, fă ca împreună cu intrarea noastră să fie și intrarea Sfinților Tai îngeri care slujesc împreună cu noi și împreună slăvesc bunătatea Ta”. 

Aceasta este rugăciunea intrării.

La început, prima parte a Liturghiei după adunarea credincioșilor era intrarea preotului, care spunea „Pace vouă”.

Acum, înaintea intrării, există o parte introductivă care cuprinde ectenia mare, trei antifoane și trei rugăciuni. Ectenia cea mare este formată dintr-un șir de rugăciuni de cerere cu care încep toate slujbele Bisericii (slujba cununiei, a înmormântării, a sfințirii apei etc.). Ea a apărut încă de timpuriu în ritualul slujbei divine bizantine, reprezentând rugăciunea de obște începătoare. Cele trei antifoane alcătuiau inițial o slujbă aparte închinată unui sfânt sau unui eveniment și se săvârșea în timpul procesiunii de la un locaș (Biserica Sfânta Sofia, de exemplu) spre locașul închinat sfântului, unde urma să fie sărbătorită această "amintire" prin săvârșirea Euharistiei. De aici provine și varietatea antifoanelor și "schimbarea" lor în funcție de evenimentul sărbătorit.

Ectenia mare

Revenind la ectenia cea mare, diaconul începe zicând: „Cu Pace Domnului să ne rugăm”. Este vremea rugăciunii obștești. Această rugăciune nu este o rugăciune simplă a omului sau a unei grupări omenești, ci este rugăciunea lui Hristos însuși către Tatăl Său. Noi ne rugăm întru Hristos și El, prin Duhul Său Sfânt, se roagă în noi, cei adunați în numele Lui. Apostolul Pavel zicea: „unul este Mijlocitor între Dumnezeu și oameni, omul Iisus Hristos”.

Ectenia mare continuă cu „Pentru pacea de sus și pentru mântuirea sufletelor noastre”. Nouă ne este dată în Biserică pacea lui Hristos, după cum este dată ungerea Sfântului Duh. Ceea ce este dat trebuie primit și noi suntem chemați ca permanent să creștem în acest dar. Biserica – adunarea sfinților – este totodată adunarea păcătoșilor care au primit, dar nu și-au însușit, care sunt miluiți dar resping Harul și cad neîncetat din El. Pacea de sus este tocmai împărăția lui Dumnezeu. Sufletul înseamnă omul însuși, părticica dumnezeiască care-l face pe om chip și asemănare cu Dumnezeu, și datorită căreia, ultimul păcătos este comoară neprețuită.

Prin „Pentru pacea a toată lumea” ne rugăm ca pacea lui Hristos să se răspândească asupra tuturor și toți să devenim co-participanți la împărăția lui Dumnezeu.

„Pentru bunăstarea tuturor bisericilor lui Dumnezeu” este rugăciunea pentru credincioşia și tăria creștinilor, pentru ca Biserica să fie credincioasă esenței și destinației sale, aceea de a mărturisi pe Hristos și împărăția Lui.

„Pentru unirea tuturor”. Unitatea tuturor în Dumnezeu alcătuiește ultimul scop al creației și al mântuirii. Hristos a venit „pentru ca să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei împrăștiați".

„Pentru locașul acesta și pentru cei ce cu credință, cu evlavie și cu frică de Dumnezeu intră în el” prezintă condițiile participării noastre adevărate la rugăciune și Taină.

„Pentru episcop, cler și popor” este rugăciunea pentru toți slujitorii, care formează Trupul lui Hristos.

„Pentru țara, pentru orașul, pentru stăpânirile, pentru toți oamenii, pentru buna întocmire a văzduhului, pentru îmbelșugarea roadelor pământului, pentru cei ce călătoresc, pentru cei care pătimesc, pentru cei bolnavi, pentru cei întemnițați” extinde rugăciunea asupra lumii întregi, naturii și întregii vieți.

În sfârșit, pomenim toți sfinții, adică întreaga Biserică. Prin „Pe noi înșine, și unul pe altul, și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm” mărturisim că ne predăm viața noastră lui Hristos, pentru că El este viața noastră, pentru că în baia botezului noi am murit faptului de a ne limita numai la „viața naturală”.

 Rugaciunile antifoanelor

Urmează trei antifoane și trei rugăciuni, numite rugăciuni ale antifoanelor. Aceste rugăciuni sunt niște cântări de slavă și de mulțumire lui Dumnezeu. În practica contemporană ele au devenit tainice, adunarea auzind doar partea finală: „că ție se cuvine ...”. Această practică a apărut mai târziu. Inițial, toate rugăciunile Liturghiei se citeau în auzul tuturor, căci sunt rugăciuni ale întregii Biserici.

În "rugăciunea primului antifon", preotul mărturisește credința Bisericii, stăpânirea lui Dumnezeu care este neasemănată, în slava Lui neajunsă, în mila Lui nemăsurată și iubirea de oameni negrăită. Dumnezeu însuși a voit să Se arate pe Sine și Biserica îi cere Lui "să caute spre locașul acesta și spre adunarea aceasta".

Rugăciunea antifonului al doilea mărturisește apartenența Bisericii lui Dumnezeu „mântuiește poporul Tău, binecuvintează moștenirea Ta, păzește plinătatea Bisericii Tale”.

După mărturisirea rugăciunii din antifonului al treilea, omenirii unite cu Dumnezeu i se dăruiește viața veșnică – „dându-ne nouă în veacul de acum cunoștința Adevărului Tău și în veacul viitor Viață veșnică dăruindu-ne ..." .

Vohodul mic

Expresia mica intrare (vohodul mic), spre deosebire de intrarea cea mare de la începutul Liturghiei, o întâlnim pentru prima oară în manuscrisele din secolul al XlV-lea. În practica actuală, vohodul este, înainte de toate, intrarea cu Evanghelia, adică scoaterea ei solemnă din altar și ducerea ei din nou în altar, prin ușile împărătești. Acesta preînchipuie ieșirea lui Hristos la propovăduirea Evangheliei. La intrare, preotul se apropie de Prestol (Sfânta Masă), deci intrarea este întotdeauna înălțare. Prin Sfânta Masă, Biserica se înalță la Cer unde se și săvârșește Euharistia. În mistica euharistică apuseană, Hristos coboară peste altarele noastre. În realitate însă, experiența euharistică inițială ne vorbește despre înălțarea noastră acolo unde s-a înălțat Hristos, ne vorbește de natura cerească a lucrării sfinte euharistice. Euharistia este întotdeauna ieșirea din "lumea aceasta" și înălțarea la Cer; iar ca simbol al acestei înălțări, "posibile" și reale, este Sfânta Masă.

Rugaciunea si cantarea Trisaghionului

Intrarea culminează cu rugăciunea și cântarea Trisaghionului, care exprimă și mai bine sensul intrării ca apropiere de Sfânta Masă și înălțare spre împărăție. Preotul, stând înaintea Sfântei Mese, înalță rugăciunea cântării celei întreit sfinte. Rugăciunea începe prin Sfinte Dumnezeule, începe cu mărturisirea sfințeniei lui Dumnezeu. Acest nume al lui Dumnezeu, Sfânt, nu poate fi explicat de nici o logică. Ne dăm seama ca slujirea divină, fără să ne explice ce este sfințenia lui Dumnezeu, ne-o descoperă și, în această descoperire, se cuprinde esența de totdeauna a cultului. „În slujirea divină, trăirea aceasta parcă se revarsă de pretutindeni - din cuvinte, din gesturi, din lumânări, din mireasma care umple locașul, ca în vremea lui Isaia” (L. Bouyer). Cântarea Trisaghionului, „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte" mărturisește că Dumnezeu s-a descoperit pe Sine oamenilor, mărturisește împăcarea pământului cu cerul și că nouă ne este dat „sa avem parte de sfințenia Lui”.

Apoi, preotul, cu fața spre adunare - ca fiind unul din adunare, dar totodată și chipul Domnului, îmbrăcat întru stăpânirea și puterea Lui - ne trimite nouă pacea pentru a auzi Cuvântul lui Dumnezeu.