Cateheza. Sfanta Liturghie - 5. Taina credincioșilor

 Câți suntem credincioși ..

I.Ectenia întreită. Întregul și particularul

După cum am văzut, prima parte a Liturghiei – care este Adunarea Bisericii, Intrarea și Taina Cuvântului – culminează cu ectenia întreită, denumită și cerere stăruitoare, apoi urmează rugăciunea celor chemați, adică a celor ce se pregătesc pentru botez, și înlăturarea lor din adunarea Bisericii.

Ectenia cea mare o aflăm la începutul oricărei slujbe, iar ectenia întreită alcătuiește de obicei momentul culminant. În zilele noastre, deosebirea dintre cele două ectenii a dispărut aproape cu totul. Însă în concepția inițială, ectenia întreită nu "repetă" ectenia cea mare, ci împlinește în slujirea divină o funcție deosebită față de aceasta.

Dacă la începutul slujbei, în ectenia cea mare, tot ce este particular pare că dispare în întreg, în ectenia întreită toată puterea rugătoare a Bisericii, întreaga sa iubire se concentrează asupra omului, asupra nevoilor lui, pentru "fiecare suflet creștin care este în scârbe și răutăți și cere mila și ajutorul lui Dumnezeu...".

Ectenia întreită rămâne într-o oarecare măsură deschisă: în ea se introduc și acum cereri deosebite pentru cei bolnavi, pentru cei ce călătoresc, pentru cei ce sărbătoresc un eveniment familial etc. Însă părintele Schmemann subliniază faptul că mai demult conștiința unității generalului cu particularul era atât de puternică încât slujbele acum particulare, cum ar fi Te-Deum-urile și parastasele, erau unite cu Liturghia.

II. Ectenia pentru cei chemați

După această "rugăciune stăruitoare", se pronunță ectenia pentru cei chemați, se citește rugăciunea ce se referă la ei și se face și "otpustul" lor. Chemați (grecește "catehumeni") se numeau în vechime creștinii care se pregăteau pentru botez, botez care, în vremea aceea, nu se săvârșea în orice zi, sau ca o slujbă particulară, ci în noaptea de Paști. Chemarea, pregătirea pentru botez, se prelungea uneori timp îndelungat, unul sau doi ani, timp în care cei chemați erau instruiți în adevărurile credinței și erau introduși treptat în viața liturgică a Bisericii.

Mai târziu, progresiv, instituția celor chemați a dispărut, căci botezul a început să se săvârșească în special asupra copiilor, iar rugăciunile de acum pentru cei chemați au rămas ca un anacronism și, ceva mai mult, ca un nominalism.

De aceea Bisericile ortodoxe grecești au și exclus această ectenie și după "rugăciunea întreită stăruitoare" urmează imediat cântarea Heruvimică, adică începutul aducerii.

Totuși, creștinismul și Biserica au intrat în lume cu misiunea lor ("mergând în lume, propovăduiți Evanghelia la toată făptura..."). Iar în vremea noastră este important să se păstreze acea structură a slujirii divine în care sunt unite misiunea și roadele misiunii: "Liturghia celor chemați" și "Liturghia celor credincioși". Pentru cine ne rugăm noi când auzim cererea ecteniei celor chemați: "Ca Domnul să-i miluiască pe dânșii, să-i învețe pe dânșii cuvântul Adevărului, să le descopere lor Evanghelia dreptății, să-i unească pe dânșii cu sfânta Sa sobornicească și apostolică Biserică"? In primul rând, desigur, pentru aceia care urmează să intre în Biserică – pentru copii, pentru cei care s-au convertit, pentru aceia care "caută".

Dar și pentru aceia pe care noi am putea să-i atragem la "Soarele Dreptății", dacă nu apare lenevia noastră, indiferența noastră sau obișnuința noastră de a privi Biserica drept proprietatea "noastră", ca una care există pentru noi, iar nu pentru lucrarea lui Dumnezeu, care "vrea ca toți oamenii să se mântuiască și să vină la cunoașterea Adevărului..."

III. Despre „cei credincioși”

Liturghia celor chemați se încheie cu trimiterea celor nebotezați cu cei ce se pregătesc pentru botez. În vechime, după ieșirea celor chemați, părăseau adunarea și cei ce se pocăiau, adică cei care erau înlăturați provizoriu de la participarea la Taină.

"Ca nimeni din cei chemați, nimeni din cei a căror credință nu este tare, nimeni din cei care se pocăiesc, nimeni din cei ce nu sunt curați, să nu se apropie de Sfânta Taină". În operele Sfântului Grigore Dialogul, se amintește și un asemenea vozglas al diaconului: "Cine nu se împărtășește, să părăsească adunarea". În adunarea Bisericii rămân numai cei credincioși, adică membrii botezați, care sunt chemați acum prin rugăciune obștească să se pregătească pentru aducerea euharistică.

"Cei credincioși - numai cei credincioși...". Prin pronunțarea acestor cuvinte, se marchează o cotitură în slujbă. Sensul adânc al acestei schimbări este aproape pierdut în conștiința bisericească actuală. În vremea noastră, ușile locașului sunt deschise și în decursul întregii Liturghii, poate intra și ieși oricine și oricând. Iar aceasta, pentru că în înțelegerea actuală "slujește" numai preotul și slujba se săvârșește în altar pentru sau în locul mirenilor, care sunt prezenți la slujbă în chip "individual", cu rugăciunea, cu atenția, uneori cu împărtășirea. Nu numai mirenii, dar și preoții au uitat că Euharistia - prin natura ei - este adunarea închisă a Bisericii și că în această adunare toți până la unul slujesc - fiecare la locul său - într-o singură lucrare sfântă a Bisericii. Cu alte cuvinte, slujește - nu preotul și nici chiar preotul cu mirenii - ci Biserica pe care toți la un loc o alcătuiesc și o descoperă în toată plinătatea ei.

Acesta este și sensul din ectenia "câți suntem credincioși". Prin aceasta, Biserica se separă de lume, pentru că ea - fiind Trupul lui Hristos - nu mai este din "lumea aceasta". Separarea aceasta însă se săvârșește pentru lume, pentru aducerea Jertfei lui Hristos "pentru toți și pentru toate".

Nimeni, niciodată, nu a fost vrednic de această participare și nu există o astfel de îndreptățire, care ar face pe om vrednic de a aduce Jertfa lui Hristos pentru lume. Dar Însuși Hristos ne-a încredințat această slujire și El însuși o săvârșește prin noi. Pentru împlinirea acestei slujiri, noi ne adunăm în Euharistie și ne apropiem acum de prima ei lucrare sfântă, de aducere.

IV. Antimisul și unitatea Bisericii

Lucrarea sfântă care desemnează sfârșitul Liturghiei celor chemați și începutul Liturghiei celor credincioși este desfacerea antimisului pe Sfânta Masă. În greacă, antimis înseamnă "în locul mesei"; el este un dreptunghi din mătase sau din pânză, având imprimată punerea Domnului în mormânt și cu o părticică din sfintele moaște cusută la mijloc, într-un buzunărel deosebit și având jos iscălitura episcopului care a sfințit acest antimis. Ca și sfântul mir, antimisul se sfințește numai de episcop.

În Biserica primară, săvârșitorul propriu-zis al Euharistiei era episcopul. Euharistia era înțeleasă, în primul rând, ca Taina Bisericii și unității ei. Chiar atunci când Biserica a încetat să fie o grupare relativ mică de credincioși, în practica ei s-a păstrat încă mult timp urma acestei înțelegeri și trăiri a Euharistiei, ca una care presupune "adunarea tuturor într-un singur loc" sub președinția episcopului.

Deci antimisul a apărut din necesitatea de a pune în concordanță sensul Euharistiei ca o lucrare a întregii Biserici, care exprimă unitatea ei prin slujirea episcopului, cu necesitatea de a satisface multiplele adunări euharistice. Sfântul Antonie din Antiohia scria: "Numai acea Euharistie este reală, pe care o săvârșește episcopul sau acela căruia i-a încredințat el săvârșirea ei".

Atunci când preotul desface antimisul pe Sfânta masă, pregătindu-l pentru aducerea Jertfei euharistice, și sărută iscălitura episcopului pe el, Sfânta Masă devine nu numai prestolul locașului dat și al comunității locale, ci devine Prestolul unic al Bisericii lui Dumnezeu, locul aducerii, prezenței și venirii lui Hristos întreg - în care noi toți suntem Trupul Lui, în care toate părțile, toate împărțirile sunt biruite de întreg - și se dă darul și harul vieții celei noi, al vieții integrale.