Lumea Credintei, anul VIII, nr. 9 (86) septembrie 2010
Înmormântarea
Înmormântarea este o slujbă bisericească
(ierurgie) care se săvârşeşte de preot a treia zi de la moartea
credinciosului când se aşează trupul în mormânt, pregătit ca loc de
odihnă al trupului până la Judecata Universală. Slujba conţine rugăciuni de iertare şi dezlegare pentru sufletul adormitului.
Slujba înmormântării se săvârşeşte în mod diferit:
- pentru pruncii până la şapte ani,
- pentru mirenii adulţi,
- pentru preoţii de mir,
- pentru monahi (inclusiv arhiereii).
Pregătirea pentru înmormântare
Imediat după ce moare credinciosul, rudele spală trupul celui adormit şi-l îmbracă cu haine noi şi anunţă paraclisierul bisericii care trage clopotul vestind plecarea la Domnul. Trupul este aşezat apoi în sicriu cu o lumânare sau o candelă aprinsă la căpătâi, iar pe piept se pune o icoană sau o sfântă cruce. Apoi este chemat preotul care săvârşeşte o litie mică la care adaugă stâlpii,
adică Evangheliile Învierii. Trupul celui adormit poate fi aşezat şi la
o capelă de cimitir unde va sta cele trei zile până la îngropare.
Rudeniile
şi cunoscuţii cei credincioşi obişnuiesc în acest timp să privegheze la
căpătâiul celui mort unde citesc îndelung din Psaltire şi alte
rugăciuni. În unele locuri celor ce vin la priveghiul mortului se
dăruiesc mici daruri: covrigi, dulciuri, cărţi de rugăciune, un păhărel
cu vin etc., toate pentru pomenirea celui adormit.
Este necreştineşte ca în acest timp:
- să se facă glume,
- să se joace cărţi, şah sau alte jocuri,
- să se bea sau să se pună muzică lăutărească pentru cel de curând adormit,
- să se pună bocitoare.
Este
interzis să se lege monede (bani) de degetele răposatului sau să i se
pună în buzunare în nădejdea că va plăti păcatele pe lumea cealaltă.
Slujba propriu-zisă
A treia zi preotul vine la casa răposatului şi, dând binecuvântare, se cântă duios „Sfinte Dumnezeule...” şi aşa este dus trupul neînsufleţit la biserică unde este pus în pridvor pentru citirea slujbei înmormântării. La sfârşitul slujbei se face sărutarea cea de pe urmă care reprezintă iertarea între cei vii şi cel adormit.
Dacă mâinile şi picioarele au fost legate pentru a sta apropiate, la sfârşitul slujbei se dezleagă şi se lasă în sicriu.
Greşesc de moarte cei care iau acele legături cu scopul de a săvârşi vrăjitorii şi farmece.
În drumul spre cimitir greşesc cei care plimbă mortul pe străzi sau pe la casele rudeniilor sub chip că îşi ia rămas bun.
Este
interzis ca în timpul ducerii către mormânt să se pună fanfare sau
lăutari care să intoneze melodii care „îi plăceau răposatului”.
În
unele zone mai este un obicei diavolesc de a lega de piciorul preotului
şi de al celei mai apropiate rude a celui răposat un lanţ pe care să îl
târască până la mormânt.
Ajungând la mormânt se mai face o litie mică şi se aruncă pământ cruciş peste mormânt de către preot care
spune cele cuvenite.
Cu această ocazie nu se dau de pomană găini negre trecute peste mormânt.
Pentru grija mântuirii celui adormit imediat după moarte se fac zilnic cel puţin 40 de zile pomenire la Sfânta Liturghie şi parastas.
***
Lumea Credintei, anul VI, nr. 2 (55) Februarie 2008
Coliva şi prinoasele
1. Semnificaţia colivei
Coliva este o ofrandă care se aduce spre sfinţirea credincioşilor, în cinstea sfântului zilei sau la pomenirea celor
adormiţi şi este făcută în principal din grâu fiert.
Coliva simbolizează credinţa noastră în nemurirea sufletului, adică în înviere şi în viaţa veşnică. Aceasta după
cuvântul Mântuitorului care spune:
“Amin, amin grăiesc vouă, bobul de grâu căzând pe pământ, de nu va muri, el singur rămâne, iar de va muri, multă roadă va aduce” (Ioan 12, 24).
2. Originea colivei
Prima atestare a obiceiului de a pregăti colivă din grâu fiert este tocmai din secolul 4. Împăratul roman Iulian
Apostatul, în prima săptămână a postului mare, a poruncit ca toate alimentele din piaţă să fie stropite cu
sânge de la jertfele idoleşti. Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron s-a arătat în vedenie episcopului cetăţii spunându-
i să îi înveţe pe creştini să nu guste din alimentele spurcate, ci, în loc, să prepare colivă.
3. Felurile şi prepararea colivei
Coliva se face în general din grâu fiert, însă se poate face şi din fructe şi alte produse.
Coliva din grâu se prepară amestecând
grâul fiert cu zahăr sau miere, arome şi miez de nucă.
Îndulcirea colivei simbolizează dulceaţa vieţii veşnice şi a petrecerii cu cetele îngereşti şi cu toţi sfinţii în
Dumnezeiasca Lumină.
Coliva împodobită cu bomboane sau miez de nucă în semnul sfintei cruci simbolizează purtarea crucii de
către creştini.
În anumite zone ale ţării se obişnuieşte şi aducerea la biserică a unor “colive” din fructe şi dulciuri.
4. Alte prinoase ce se aduc la biserică
Prinoasele sau ofrandele sunt daruri pe care credincioşii le aduc la biserică drept jertfă, după modelul celei
dintâi jertfe aduse de Abel, fiul lui Adam. În diferite momente ale anului se obişnuieşte aducerea de diverse
prinoase:
- de Paşti se aduc ca prinoase carne, brânză şi ouă roşii;
- la Schimbarea la Faţă a Domnului se aduc prinoase din primii struguri copţi, iar
- la vremea coacerii diferitelor fructe se aduc prinoase din fiecare;
- de asemenea, înainte de seceriş se aduc spice de grâu.
Pentru toate acestea preotul rosteşte o rugăciune anume de binecuvântare la sfârşitul slujbei, după
împărtăşirea credincioşilor.
Se mai obişnuieşte aducerea ca pârgă de mere şi pere dulci de Sfântul Ilie şi ouă roşii la Înălţare.
Pentru că sfintele canoane nu îngăduie credincioşilor a mânca în biserică, după încheierea
slujbei, prinoasele
se împart la ieşire.
Este rânduit ca nimeni să nu guste struguri înainte de binecuvântarea lor la biserică, la praznicul Schimbării
la Faţă, iar cei ce nu respectă această regulă se opresc a mânca struguri toată luna august.
Tot ca o mulţumită adusă lui Dumnezeu, după ce primele poame sunt binecuvântate la biserică, înainte de a
le gusta, credinciosul se cuvine să rostească în particular Psalmul 33.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu